Stau și mă uit în jur, inclusiv la mine, și văd… cum noi oamenii am uitat să avem o atitudine sacră față de viață, față de ceea ce facem, față de ceea ce construim, față de ceea ce creăm, față de relații, inclusiv față de Divinitate…
Ce înseamnă superficial și de ce am ajuns ca umanitate în această stare unde abordăm lucrurile rapid și fără implicare? Superficial e când vrei să se termine ceea ce faci ca să poți trece la următoarea acțiune, superficial înseamnă că vrei mereu să fii altundeva, că vrei să ai totul repede și mult, că vrei să fie cât mai ieftin și de proasă calitate.
De ce am ajuns aici?… Aș vrea să am un răspuns. Dar cred că am ajuns aici pentru că ne indentificăm prea mult cu partea materială a vieții, care da este importantă, dar care fără partea spirituală de fapt nu ar exista. Am ajuns aici pentru că am uitat de lumea spirituală, pentru că în ziua de azi oamenii iau în derâdere când aud cuvântul energie, Dumnezeu, magie, rugăciune, meditație… Pentru că avem impresia că noi le-am construit singuri pe toate, ne credem cei mai evoluați de pe planetă, dar cu siguranță nu suntem… La nivel de conștiință superficialitate ne rupe de Divin, magie, suflet.
Felul în care trăim, mâncăm, relaționăm, vorbim, construim, facem este cu atât de puțină implicare sufletească. Aceasta este superficialitatea, este opusul a ceea ce înseamnă sacru.
Cum ar fi dacă din propria ta casa ai face un templu pentru Divinitate, cum ar fi ca fiecare zi să fie magică, cum ar fi să avem răbdare când facem lucrurile, să ne implicăm total în munca noastră, într-o cauză, într-o relație? Știi cum ar fi… Și da poate că unii dintre noi facem asta. Ne implicăm. Aducem sacralitatea în viața noastră. Am fi și suntem considerați ciudați, nebuni…
Vrem multe, fără să apreciem ce avem. Vrem să scăpăm de dureri cât mai repede. De boală cât mai repede. De zilele grele. Și apoi când vin zilele frumoase și de ele scăpăm repede pentru că ne-am pierdut prezența în cine suntem și ce facem ca oameni.
Prezența aduce sacralitate în viața noastră. Și ea este opusul superficialității. Sunt prezentă când scriu. Sunt prezentă când mănânc. Sunt prezentă când vorbesc cu o persoană dragă… Doar că așa repede ne pierdem prezența.
Îmi doresc să trăiesc într-o lume unde din nou a avea o viață sacră devine ceva normal. A avea relații sacre devine ceva normal. A avea propria casă precum un templu ceva necesar. A avea propria practică spirituală ceva obligatoriu.
Fiecare gest poate fi sacru. Fiecare cuvânt. Fiecare acțiune. Fiecare durere. Fiecare frică. Fiecare bucurie. Fiecare pauză. Fiecare proiect. Totul poate fi sacru. Dacă ne acordăm prezența noastră 100% și dacă ne implicăm cu tot sufletul.
A trăi într-un mod mai sacru implică a face mai puține lucruri. A face totul mai lent. A avea mai puține relații. Poate chiar a avea mai puține proiecte. Pentru că necesită mai mult timp, implicare, energie.
Mă întreb câteodată dacă mai sunt alții așa pierduți ca noi în acest Univers sau suntem în top când vine vorba de superficialitate… Și într-un final.. Noi alegem cum să trăim. Cât de mult să ne implicăm.
Poți alege să nu mai fugi. De ce simți, ești, trăiești, gândești. Poți alege să fii omul care pune suflet în toate chiar dacă alții te vor considera fraier. Poți alege să fii cel care face lucrurile mai lent, mai încet, cu mai multă răbdare. Da… A trăi în prezență și sacralitate pare o artă demult uitată.. Dar e acolo în ADN-ul nostru. Știm cum să trăim din nou sacru. Important este sa ne reamintim..